Este din ce în ce mai evident că starea de pandemie se suprapune cu o „epidemie” legislativă în materie penală. „Boala” nu atacă la întâmplare, ci vizează exact „organul vital” al „corpului” legislativ penal, Codul. De la declararea pandemiei, la începutul anului 2020, și până de curând, fuseseră deja adoptate nu mai puțin de cinci acte normative care au vizat modificarea și completarea Codului penal: O.U.G. nr. 28/2020; Legea nr. 217/2020; Legea nr. 228/2020; Legea nr. 233/2020 și Legea 274/2020. În afară de primul act normativ enumerat, care avea o oarecare utilitate dar, din păcate, a fost rău conceput2, celelalte intervenții legislative au fost nu doar inutile ci și nocive, înscriindu-se într-o logică a politicii penale populiste (3P) despre care am scris la vremea respectivă3. Iată că, în mai puțin de un an și jumătate, a apărut o a șasea intervenție legislativă asupra Codului penal, prin proiectul de lege susmenționat.
Voi analiza pe scurt în cele ce urmează noile modificări și completări, pentru a stabili dacă sunt justificate sau, dimpotrivă, se înscriu în aceeași logică populistă de care aminteam. În ordinea în care sunt cuprinse în articolul unic al proiectului, intervențiile asupra Codului privesc o chestiune de principiu (I) și câteva chestiuni de oportunitate (II).
I. Chestiunea de principiu
Prin pct.1 al articolului unic din proiectul menționat se prevede că: „La articolul 153, alineatul (2) litera c) se modifică și va avea următorul cuprins: „c) infracțiunilor prevăzute la art. 209 ‒ 211, art. 213, art. 218 – 220 și art. 282”. Reamintesc faptul că litera c) fusese introdusă prin Legea nr. 217/ 2020, pentru a adăuga infracțiunile de viol (art. 218 C.pen.) și act sexual cu un minor (art. 220 C.pen.) la „lista” infracțiunilor pentru care prescripția nu înlătură răspunderea penală. Practic, noua modificare extinde imprescriptibilitatea răspunderii penale la alte șase infracțiuni: art. 209 (sclavia), art. 210 (traficul de persoane), art. 211 (traficul de minori), art. 213 (proxenetismul), art. 219 (agresiunea sexuală) și art. 282 (tortura).
Din capul locului, completarea pare mai degrabă o reacție umorală la evenimente mediatizate, nu una chibzuită, lăsând loc la multiple întrebări: Dacă erau „așa de imprescriptibile” aceste infracțiuni, de ce nu au fost prevăzute la ultima modificare a textului, odată cu violul și actul sexual cu un minor? Ce s-a schimbat în câteva luni de zile? De ce se „amestecă” infracțiuni din zona traficului de persoane, a libertății și integrității sexuale, cu o infracțiune contra justiției (tortura)? De ce nu s-au inclus în „listă” și alte infracțiuni contra justiției care sunt la fel de grave (de exemplu cercetarea abuzivă – art. 280 C.pen., care are aceleași limite de pedeapsă cu tortura în varianta tip)? De ce „merită” să fie imprescriptibil proxenetismul, pentru care limita maximă de pedeapsă în varianta tip este de 7 ani, și nu trebuie să fie imprescriptibile infracțiuni considerate de legiuitor mult mai grave, având în vedere că, pentru acestea, limita maximă alternativă a pedepsei este detențiunea pe viață ( cum ar fi, spre exemplificare, înalta trădare – art. 398 C.pen., atentatul contra unei colectivități – art. 402 C.pen. etc.). Dincolo de aceste întrebări și multe altele ce s-ar putea pune în legătură cu „alegerea” legiuitorului, completarea în discuție contravine unui principiu de drept penal substanțial.
Principiul la care mă refer este foarte clar și consfințește faptul că prescripția înlătură răspunderea penală pentru orice infracțiune. O singură excepție de la această regulă este pe deplin justificată și ea privește infracțiunile de genocid, contra umanității și de război. Regula și excepția amintite au fost înțelese chiar și de legiuitorul din perioada totalitară, iar doctrina vremii le-a explicat foarte coerent cu referire la infracțiunile contra păcii și omenirii, cum erau ele denumite în vechiul Cod : „În materie de prescripție a răspunderii penale regula generală este că această prescripție stinge răspunderea penală pentru orice infracțiune. Totuși, în urma evenimentelor istorice din timpul și de după cel de-al doilea război mondial, s-a creat o excepție în materie de prescripție a răspunderii penale, și anume cu privire la infracțiunile contra păcii și omenirii (...) Această excepție de la regula generală este perfect justificată, fiindcă infracțiunile contra păcii și omenirii sunt de o gravitate excepțională și atât de odioase, încât rezonanța lor și indignarea pe care o provoacă în conștiința oamenilor nu sunt limitate în spațiu și în timp și sunt deci incompatibile cu ideea de uitare și iertare. Așa fiind, toate considerentele care servesc ca temei pentru admiterea prescripției penale, în general, devin nepertinente în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii4”. O primă breșă a principiului și excepției amintite a apărut în vechiul Cod penal fiind preluată de cel actual, prin stabilirea ca imprescriptibile și a infracțiunilor de omor, omor calificat, precum și a infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Această excepție „suplimentară” poate fi la rândul ei (parțial) justificată prin caracterul deosebit de grav al infracțiunilor respective, prin valoarea supremă ocrotită, respectiv viața persoanei. În schimb, apreciez că lărgirea sferei excepțiilor, atât prin Legea 2017/2020, cât și prin proiectul de lege aici analizat este total nejustificată. De altfel, aceeași opinie este exprimată foarte clar și bine documentat din punct de vedere doctrinar, prin Punctul de vedere al Guvernului cu privire la proiect. Printre altele, pe bună dreptate, Guvernul atrage atenția că: „Modificările preconizate sunt de natură să afecteze concepția de ansamblu a Codului penal”5. Au fost scrise tomuri întregi cu privire la importanța instituției prescripției răspunderii penale, la necesitatea ca represiunea penală să intervină cu promptitudine, pentru a avea eficiență și utilitate din perspectiva făptuitorului, a victimei și a societății în general. Nu o să reiau aici argumentele juridice, criminologice și de politică penală în favoarea principiului și a excepției stricte de la acesta, deoarece probabil cei care citesc aceste rânduri le cunosc, iar cei care nu le cunosc, deși ar trebui ( în calitatea lor vremelnică de „făcători de legi”), probabil nu citesc... Voi da doar un exemplu care mi se pare sugestiv. Proxenetismul, în varianta tip, face parte, practic, din categoria infracțiunilor fără victimă (cel/cea care se prostituează o face de bună voie, nu este subiect pasiv sau, altfel spus, victimă a vreunei infracțiuni). Ce logică poate avea imprescriptibilitatea unei infracțiuni fără victimă? Ce pace „astrală” se restabilește dacă statul va reuși „performanța” de a condamna un proxenet după 50 de ani de la comiterea faptei? În plus, nu este oare aproape indecent ca, din punct de vedere al prescripției răspunderii penale, să pui pe același plan genocidul cu proxenetismul?
În expunerea de motive se invocă: „ (...) situații ca cea a Dosarului Țăndărei în care 25 de traficanți de copii au fost lăsați liberi deoarece o parte dintre fapte s-au prescris, iar pentru celelalte s-au pronunțat soluții de achitare, după o anchetă de mai bine de 9 ani de la trimiterea dosarului în judecată (...) Astfel de situații nu trebuie să se mai repete de aceea este mai mult decât necesară introducerea imprescriptibilității pentru aceste infracțiuni”6. Un astfel de argument nu face altceva decât să ocolească adevăratele motive ale eșecului în astfel de cauze. Adevărata problemă în astfel de situații nu este cea a termenelor de prescripție ci, a modului de funcționare a organelor de justiție penală (poliție, parchet, instanță de judecată). În plus, în logica bazată pe argumentul de mai sus, dacă mâine se va constata că o cauză privind infracțiuni de furt s-a finalizat prin constatarea prescripției, se va adopta o lege prin care furtul să devină imprescriptibil. La fel pentru o cauză cu infracțiuni: de corupție, de fals, contra familiei, etc. În timp, s-ar ajunge ca toate infracțiunile să fie imprescriptibile. Evident că o astfel de logică este falimentară...
Pentru a încheia această primă problemă de principiu, este important de menționat și efectul „pervers” pe care îl poate genera măsura analizată. Acest efect a fost subliniat și în Punctul de vedere al Guvernului în care se arată că: „ (...) este posibil ca rezultatul obținut să fie total opus, în sensul că există riscul tergiversării ad infinitum a cauzelor de către organele judiciare, la adăpostul unor termene de prescripție prea largi”7. În cuvinte mai puțin academice, lărgirea termenelor de prescripție, sau prevederea imprescriptibilității pentru unele infracțiuni, ar putea constitui o „invitație la trândăvie” pentru organele de justiție penală.
II Chestiuni de oportunitate
Prin pct. 2 al articolului unic din proiect se prevede că: „La articolul 154, alineatul (4) se modifică și va avea următorul cuprins: „(4) În cazul infracțiunilor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile și al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, altele decât cele prevăzute la art. 153 alin. (2) lit. c), precum și al infracțiunii de pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.”
Această modificare este în acord cu completarea art. 153 analizată anterior. Dacă lăsăm deoparte criticile formulate mai sus, refacerea textului este oportună, mai ales că repară o formulare mai puțin fericită rezultată din modificarea anterioară a textului, prin Legea nr. 276/2020. Menționez ca „fapt divers” că același text fusese modificat și prin O.U.G. nr. 18/2016. Deci, trei modificări în mai puțin de 5 ani. Pare că legiuitorul și-a descoperit un hobby în legătură cu acest articol...
Modificările de la punctele 3 și 4 ale articolului unic trebuie examinate împreună. Acestea prevăd că: (3) „La articolul 266, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 266. ‒ (1) Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani”; (4) „La articolul 266, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (11) cu următorul cuprins: „(11) Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile ori contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.” Practic, la varianta tip de la alin. (1) au fost sporite limitele pedepsei, astfel încât vechile limite să poată fi utilizate la nou introdusa variantă atenuată (alin. 11), dar fără alternativa amenzii.
În privința majorării limitelor de pedeapsă pentru varianta tip, reafirm o poziție exprimată în multe alte ocazii: la elaborarea Codului penal limitele de pedeapsă ale diferitelor infracțiuni au fost corelate, astfel încât să existe un echilibru, o logică a pedepselor; orice modificare punctuală a limitelor de pedeapsă ale unei infracțiuni afectează acest echilibru, dacă nu reface corelația cu limitele de pedeapsă ale celorlalte infracțiuni; în timp, din cauza modificărilor punctuale succesive, întreg echilibrul se rupe, prin apariția unor discrepanțe ilogice între limitele de pedeapsă ale diferitelor infracțiuni, exact ceea ce s-a întâmplat, la un moment dat, cu vechiul Cod penal. Văzând ultimele modificări ale actualului Cod penal, amintite mai sus, apreciez că suntem pe drumul „cel bun”.
În privința introducerii variantei de la (alin. 11), aceasta reprezintă practic o nouă incriminare, aducând în sfera ilicitului penal nedenunțarea altor infracțiuni decât cele prevăzute inițial prin art. 266 C.pen. Cu privire la necesitatea acestei noi incriminări, în Punctul de vedere al Guvernului au fost exprimate serioase rezerve. Astfel, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale se precizează că introducerea unor fapte noi în sfera ilicitului penal trebuie să aibă în vedere atât principiul ultima ratio, cât și principiul constituțional al proporționalității, la care se adaugă rațiuni de oportunitate. Din această perspectivă se arată că: „(...) obligația generală de a denunța doar faptele prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane se justifică nu numai pe valoarea socială a înfăptuirii justiției, ci se află în strânsă legătură și cu importanța deosebită a valorilor sociale ocrotite prin infracțiunile a căror denunțare se solicită. Așadar, tocmai din corelarea celor două aspecte rezultă caracterul excepțional al unei astfel de incriminări (...) În situația de față, trebuie precizat faptul că infracțiunile avute în vedere de inițiatori, deși de o importanță de netăgăduit, nu protejează o valoare socială similară, din perspectiva importanței, dreptului la viață (s.n.)”8.
Apreciez și eu că incriminarea nedenunțării în raport cu noile fapte este total nejustificată și inoportună, iar argumentele Guvernului în acest sens sunt pertinente. În plus, noua incriminare riscă să genereze confuzie sau să rămână una pur decorativă. Din această perspectivă trebuie observat că nedenunțarea faptelor contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane instituie în sarcina cetățenilor o obligație în raport cu fapte de rezultat (decesul unei persoane) cu un caracter infracțional evident. Datorită acestor caracteristici, persoana care „a luat cunoștință” despre o astfel de faptă se poate baza pe elemente clare și concrete pentru a avea reprezentarea comiterii unei infracțiuni. În schimb, infracțiunile noi la care se raportează nedenunțarea sunt, de principiu, infracțiuni de pericol (ex traficul de minori) al căror caracter infracțional poate fi mai puțin evident pentru cetățeanul obișnuit. Din această cauză, o persoană care „a luat cunoștință” despre o astfel de faptă nu se va putea baza pe elemente clare și concrete pentru a avea reprezentarea comiterii unei infracțiuni. Ca atare, din punct de vedere subiectiv astfel de cauze s-ar confrunta cu o veritabilă situație de probatio diabolica. Pentru a avea o „viziune plastică” asupra celor precizate să luăm un exemplu: un major, având capacitatea de a munci și care ține în brațe un copil, cerșește în mod repetat bani șoferilor opriți la un semafor. Teoretic, toți șoferii care trec pe la semaforul respectiv două zile la rând și observă fapta repetată a majorului, dacă nu înștiințează de îndată autoritățile, comit infracțiunea de nedenunțare, în varianta nou introdusă la art. 266 alin. (11), prin raportare la art. 215 C.pen. – folosirea unui minor în scop de cerșetorie – care se înscrie în categoria faptelor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile săvârșite față de un minor. Las deoparte faptul că, probabil, 1% din cei care iau act de fapta respectivă au cunoștință de existența infracțiunii prevăzute de art. 215 C. pen. Dar chiar cei care cunosc despre existența infracțiunii în abstract, au ei vreo posibilitate de a avea, în concret, reprezentarea comiterii unei fapte penale și ar putea fi în vreun fel dovedită vinovăția lor? Și chiar de ar fi așa, ce facem? Îi pedepsim cu închisoarea pe toți cei care văd un adult cerșind împreună cu un copil și nu anunță poliția?
Același gen de situații pot să apară și cu privire la alte infracțiuni ce intră în categoria celor la care se referă noua incriminare (spre exemplu: exploatarea cerșetoriei, sau folosirea serviciilor unei peroane exploatate). Cel mai probabil, în astfel de situații nu vor exista niciun fel de consecințe penale și este foarte probabil ca noua incriminare să rămână cu un rol pur decorativ... De altfel, un astfel de rol pare să fi fost vizat de către legiuitor, având în vedere că principalul argument pentru noua incriminare este bazat pe necesitatea unei reacții legislative ( a se citi politice), față de un alt caz care a șocat opinia publică. În acest sens, în expunerea de motive a proiectului de lege se arată: „Astfel, vor fi evitate situații cum a fost cea de la Caracal, în care s-a dovedit că un taximetrist din oraș știa despre persoana în mașina căreia s-a urcat Alexandra Măceșanu dar nu a vorbit despre asta cu autoritățile întrucât a considerat că nu este treaba sa”9. Rezultă foarte clar din textul citat, confuzia în care s-au aflat inițiatorii legii. Faptul că taximetristul invocat știa că o persoană s-a urcat într-o mașină, nu înseamnă că avea cunoștință de comiterea unei fapte penale. În speță s-ar putea pune eventual problema unei mărturii mincinoase ori a unei favorizări a făptuitorului dar, nu ar putea fi vorba, sub nicio formă, despre nedenunțare, în varianta nou incriminată. Prin urmare, „rațiunea” textului a fost ratată. Oricum, ca și în prima cauză invocată de inițiatori, în legătură cu imprescriptibilitatea, și în această cauză este vorba despre probleme sistemice, despre carențe în funcționarea organelor de justiție penală, nu despre o carență legislativă și, în orice caz, nu una de drept penal substanțial.
Ultima modificare este cea de la pct. 5 al articolului unic din proiectul menționat unde se prevede că: „La articolul 374 alineatul (31), literele c) și d) se modifică și vor avea următorul cuprins:
„c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu o treime.”
Aici este vorba despre o altă „modificare a modificării”. Concret, lit. d) de la alin. (31) al art. 374 C.pen. (pornografia infantilă) a fost introdusă prin art. I pct. 17 din Legea nr. 217/2020. Numai că, această nouă ipoteză de variantă agravată nu era prevăzută cu nicio sancțiune deoarece, dispozițiile privind majorarea cu o treime a limitelor speciale ale pedepselor „rămăseseră în urmă”, la lit. c). În acest fel, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 217/2020 și până în prezent, infracțiunea de pornografie infantilă a avut o variantă agravată pentru care nu era prevăzută nicio pedeapsă!?! Practic, prin această intervenție, legiuitorul și-a corectat propria superficialitate. Este, în opinia mea, singurul aspect pozitiv al acestei noi reglementări.
După cum rezultă din cele de mai sus, pe lângă unele modificări „cosmetice” lipsite de relevanță, viitoarea lege aduce două completări importante Codului penal, ambele fiind criticabile. Astfel, pe de o parte, extinderea imprescriptibilității răspunderii penale, cu privire la alte șase infracțiuni, contravine unui principiu de drept penal substanțial, are la bază o logică falimentară și poate genera efecte „perverse”, contrare scopului declarat. Pe de altă parte, incriminarea nedenunțării în raport cu noi fapte este nejustificată și inoportună, ea riscă să genereze confuzie sau să rămână una pur decorativă. Niciuna din cele două măsuri legislative nu are aptitudinea de a rezolva problemele practice, invocate de inițiatori în Expunerea de motive a Proiectului de lege. Din această perspectivă, ele nu reprezintă altceva decât „praf în ochiul alegătorului”
În concluzie, se confirmă ipoteza de la care am plecat, aceea că ne aflăm din nou în prezența unei manifestări a politicii penale populiste. Virusul 3 P a lovit din nou, afectând și de această dată structura logică de ansamblu a Codului penal.
De același autor, citește și
► În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (I)
► În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (continuare)
► În căutarea stării de „antifragilitate” pentru persoana juridică și managementul acesteia, în raport cu „stresul penal” (III)
► Un exemplu de politică penală care confirmă zicala: „Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții”
► 3P, un „virus” reactivat, care amenință sănătatea justiției penale
► Violența în familie, o nouă țintă a politicii penale populiste
► Furtul calificat și neîmpăcarea sau cum Jean Valjean „s-ar răsuci în Mizerabilii”
► Crimă și biologie dintr-o perspectivă neuroștiințifică sau ‘Fantoma lui Lombroso la Austin’
► Înțelesul sintagmei „substanțe psihoactive”, din conținutul art. 336 alin. (2) Cod penal [1]
[1] Proiectul (P.L. x nr. 153/2021) a fost adoptat în Camera Deputaților și se află la promulgare din 12.06.2021. Această perioadă relativ lungă ar putea să însemne că Administrația prezidențială are rezerve în privința viitoarei legi. Sper ca acest articol să întărească eventualele rezerve și legea să fie retrimisă în Parlament. (după apariția articolului legea a fost promulgată; a se vedea Legea nr. 186/2021, publicată în M.Of. nr. 657 din 2 iulie 2021).
[2] O perspectivă critică asupra modificărilor și completărilor aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020
Sau Un exemplu de politică penală care confirmă zicala: „Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții”, disponibil la: https://www.bizlawyer.ro/stiri/interviuri-opinii/o-perspectiva-critica-asupra-modificarilor-si-completarilor-aduse-codului-penal-prin-oug-nr-282020
[3] https://www.bizlawyer.ro/stiri/interviuri-opinii/3p-un-virus-reactivat-care-ameninta-sanatatea-justitiei-penale; https://www.bizlawyer.ro/stiri/interviuri-opinii/violenta-in-familie-o-noua-tinta-a-politicii-penale-populiste; https://www.juridice.ro/essentials/4420/despre-modificarea-codului-penal-prin-legea-nr-217-2020-sau-codul-penal-ca-o-carte-de-bucate; https://www.bizlawyer.ro/stiri/interviuri-opinii/furtul-calificat-si-neimpacarea-sau-cum-jean-valjean-s-ar-rasuci-in-mizerabilii;
[4] V. Dongoroz și colab. Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, 2003, p. 341.
[5] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/50/3/pvg153_2021.pdf
[6] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/50/3/em173.pdf
[7] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/50/3/pvg153_2021.pdf
[8] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/50/3/pvg153_2021.pdf
[9] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/50/3/em173.pdf